Flash-interviu: bombele americane au ajuns căldări, iar la Cugir să făceau şi ciocane de carne, nu doar AKM-uri – reportaj de Ovidiu Balint

Era un banc mai vechi, despre maşinile de cusut fabricate la Cugir: oricum le asamblezi, tot un kalaşnikov iese! Aşa şi eu. Voiam să beau un vin, liniştit. Dar, poţi, de kalaşnikov?
Doi amici despre care nu ştiam că lucraseră în tinereţe la fabrica de armament de la Cugir şi-au revărsat nişte amintiri în paharul meu cu vin roşu de Recaş. Am pornit înregistrarea destul de târziu, însă tot am reuşit să surprind câteva picanterii de-ale istoriei fabricării armamentului în România.
G.V. şi I.N. sunt acum pensionari, unul din domeniul bancar, iar celălalt din domeniul medical. Îşi încalecă vorbele unul altuia, împletind prea rapid amintirile lor chiar şi pentru microfonul telefonului. Le ascultam poveştile ca într-o sală de aşteptare a vreunei gări până când ambii ziceau că România vindea arme tuturor părţilor beligerante din Războiul din Golf, cel din anii 80’ ai secolului trecut.
-Cum?, mă trezesc eu cu întrebarea scăpată.
-La un moment dat, a venit o delegaţie din Irak. Ceva generali. Mustăcioşi, mici de statură. Gata, ziceau, am semnat… Ai noştri râdeau. Peste câteva săptămâni au venit din Iran. Ăştia erau cu cămăşile descheiate, cu un fel de eşarfă la gât. Bărbierăţi proaspăt. S-a semnat şi cu ei contract. Deci le-am dat arme şi la irakieni, şi la iranieni, chiar în timpul războiului dintre ei.
-Stai, că le-am vândut şi egiptenilor SKS-uri!, sare celălalt în amintiri.
-Ce erau SKS-urile?
-Erau nişte arme automate. Ca şi AKM, kalaşnikov-ul. AKM-ul era deja preluat de la ruşi, fiind cel mai fiabil pistol-mitralieră. Dar fabricam şi SKS-uri, tot sovietice.
-Da’ câte ciocane de carne am făcut la strung. Nicunul nu mi-am făcut pentru mine, că aveam prea multe comenzi- scapă unul amintirile dintre ţevile de pistol mitralieră.
-Şi cu cât vindeaţi un ciocan de carne?
-Crezi că luam bani? Eram prea prost! Da’ se vindeau cu 50 de lei. Mie îmi făceau alţii, la schimb, alte unelte din oţeluri speciale. Aveam nişte materiale… Ştii cum se încercau armele? Trăgeau în poligon cu ele până li se înroşeau ţevile, după care le băgau brusc în apă. Dacă crăpau, ori se deformau erau rebuturi. Mai era călirea la curent de înaltă frecvenţă, unde nu lucrau bărbaţi, fiindcă erau afectaţi la testicule.
-Deci noi vindeam arme în tot Orientul Mijlociu, chiar în timpul războaielor din zonă?
-Da. De-aia eram prieteni cu toţi. Şi cu irakienii, şi cu iranienii, şi cu israelienii, şi cu egiptenii…, revin ei în plasa amintirilor.
-Eu am şi acuma acasă, la Cugir, o căldare din bombă americană.
-Cum aşa?
-Păi, îs mai multe întâmplări din zonă. Începând cu aruncarea în aer a depozitului de armament de la Vinerea, o localitate de lângă Cugir, în 1944, când s-au întors armele. Depozitul l-au aruncat în aer nemţii. Dar, înainte de asta, americanii bombardau zona frecvent. Depozitul şi fabrica de armament erau, însă, bine camuflate. Fiindcă dacă ar fi căzut o singură bombă chiar în depozit, numai suflul exploziei ar fi ras toată valea în care e Cugirul. Unul dintre bombardierele americane a fost atins de artileria antiaeriană, iar pilotul a aruncat bombele de la mică altitudine. Din cauza asta bombele n-au mai explodat. Mulţi locuitori din zonă au recuperat din bombele de atunci şi le-au transformat în căldări pentru gătit, ori pentru fiert ţuică.
-Şi câţi litri are o căldare dintr-asta?
-Cam juma’ de metru în diametru şi adâncă tot cam aşa. Se mai folosesc la tăierea porcilor. Că metalul îi foarte bun. Era turnătorie şi la Cugir, că şi acolo se făceau bombe, dar metalul din bombele americane era mai bun. La Cugir, la turnătorie, când nu se făceau bombe se turnau clopote pentru biserici. Că fabricile de armament sunt de pe vremea Mariei Tereza. Fiindcă în zonă erau grănicerii imperiului, care aveau tot felul de facilităţi pentru că locuiau acolo.
Mi s-a terminat bateria la telefon. Nici încărcător n-aveam la mine. Cum să fi ţinut minte amintirile lor, ce ieşeau ca dintr-un pistol automat? Am căscat gura mai departe.
V-am redat acest fulger din istoria nescrisă a fabricării armamentului în România. Poate după criza asta îi mai provoc la o rafală de amintiri, printre vinuri şi beri. Deocamdată am aflat că armamentul fabricat astăzi în România nu este bun nici pentru Ministerul Apărării, nici pentru Ministerul de Interne cu sediile la Bucureşti. Se dă tot la export.

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here