(fragmente din cartea „Cine sunt eu și Cine este Dumnezeu. Dialoguri interreligioase”, vol II, București, editura ePublishers , 2022)
SEMNIFICAȚIA NUMELUI
SURSE ȘI DOCUMENTE DESPRE PERSOANĂ, COPILĂRIA ȘI ADOLESCENȚA –
CUM S-A PREGĂTIT PENTRU ÎNCEPEREA LUCRĂRII MATURITATEA – LUCRAREA DE ÎNVĂȚĂTURĂ PENTRU CUNOAȘTEREA DUMNEZEULUI CREATOR EFECTUATĂ PRINTRE OAMENI
DESPRE SFÂRȘITUL VIEȚII
RĂSUNETUL ÎNVĂȚĂTURILOR
****
IISUS HRISTOS ȘI CREȘTINISMUL
SEMNIFICAȚIA NUMELUI Iisus Hristos (Hristos, Christos sau Cristos) este o persoană istorică despre care vorbesc atât surse creștine cât și necreștine. Numele i-a fost pus de părinții Iosif și Maria, fiind de inspirație divină. Iisus sau Isus (în aramaică עושי, Ieșu, în ebraică יֵשׁוּע ,ַ Ieșua arhaic Iehoșua, grecizat Ἰησοῦς, Iesous, latinizat Iesus) este un nume predestinat care înseamnă Mântuitor: „Îngerul i-a zis: «Nu te teme, Marie; căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu. Și iată că vei rămânea însărcinată, și vei naște un fiu, căruia îi vei pune numele Isus. El va fi mare, și va fi chemat Fiul Celui Prea Înalt; și Domnul Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David.»” (Luca 1, 30-31)
Hristos (etimologie greacă – folosită în bisericile ortodoxe), Christos (etimologie latină – folosită în bisericile catolice) semnifică Mesia, Unsul lui Dumnezeu, Trimisul Acestuia, ca parte din Sine, prin care va vesti Împărăția Lui cea veșnică.
De aceea i se mai spune Cuvânt, iar creștinii Îl consideră Fiul lui Dumnezeu Creatorul. „Χρίστος (citit Chrístos).
Hristos este un titlu sau supranume și nu constituie numele propriu-zis al Mântuitorului. El provine din limba greacă, de la verbul «hrio» care înseamnă «a unge, deci literar Hristos înseamnă «cel uns» sau «unsul». Cuvântul ebraic pentru Christ/Christos este מָשִׁחי)ַ Mašíaḥ, citit Maşiah) și este cel mai des transliterat în greacă, Messias (sau Messiah în alte limbi).”( http://safiisanatos.ro/sanatate-spirituala/credinta-si-religie/)
SURSE ȘI DOCUMENTE DESPRE PERSOANA LUI IISUS HRISTOS – fondatorul creștinismului Se cunosc multe cercetări făcute de istorici, teologi, asupra vieții lui Iisus, astfel că nu mai există niciun dubiu cu privire la existența Sa ca persoană istorică. Din păcate, dar explicabil socio-psihologic, datele cu privire la nașterea și moartea Sa au fost modificate. Astfel, cerce[1]tătorii, cei mai mulți, susțin că ziua nașterii a fost modificată cu scopul de a atrage la creștinism cât mai mulți oameni. La început, nașterea lui Iisus s-a sărbătorit pe 6 ianuarie, iar începând cu sec IV, data a fost schimbată pe 25 decembrie, o zi cu rezonanțe puternice în sărbătoarea SATURNALIA – ZIUA SOARELUI la romani. În ce privește anul, s-a stabilit cu aproximație că S-a născut între anii 7-4 î.Hr., la Betleem și a decedat în anul 31 d.Hr. la Ierusalim, fiind deci fără îndoială, evreu. Sursele îl descriu ca fiind un învățător (predicator) al ținuturilor Galileea și Iudeea din timpul ocupației romane a Israelului, care a fost crucificat pentru ideile Sale, în timpul guvernatorului Ponțiu Pilat, perioadă în care Imperiul Roman era condus de împăratul Tiberiu. Ceea ce s-a consemnat în toate documentele este și faptul că a făcut minuni și vindecări printre oameni, toate în Numele Dumnezeului Creator pe care L-a numit Tată. Acest lucru I-a atras judecata și răstignirea.
Unele studii despre viața lui Iisus se contrazic, datorită trecerii timpului, dar și puterii mărginite a oamenilor de a percepe miracolele pe care le-a înfăptuit pe Pământ. Amintim aici două cărți care au descris veridic viața lui Iisus pe pământ: Ernest Renan și Armond Puing, precum și altele care Îi acceptă existența umană, dar pun sub semnul întrebării miracolele înfăptuite: David Friedrich Strauss și Albert Schweitzer.
Au rezistat timpului și câteva informații foarte vechi despre existența umană (fizică) a lui Iisus. Este vorba de unele știri găsite în operele a trei mari istorici ai Antichității: Tacit, Suetoniu și Pliniu cel Tânăr, care descriu manifestări ale creștinismului timpuriu amintind de liderul mișcării „Cristus”. Găsim și astăzi informații în opera „Testimonium Flavianum” a cunoscutului istoric Flavius Iosephus. Cu toate că s-a discutat despre autenticitatea anumitor date din aceste documente, cei mai mulți cercetători au ajuns la concluzia că evenimentele istorice de referință Îl au în centru pe Iisus. Exempli[1]ficăm prin câteva rânduri: „Dar nici efort uman, nici mărinimia împăratului, nici înduplecarea zeilor nu a pus capăt scandaloasei idei potrivit căreia incendiul ar fi fost ordonat. De aceea, ca să pună capăt zvonului, Nero a aruncat vina pe alții și i-a pedepsit în cele mai neobișnuite feluri pe cei urâți pentru faptele lor rușinoase, pe care mulțimea îi numea «creștini». Fondatorul acestui nume, Hristos, a fost executat de procuratorul Ponțiu Pilat în timpul domniei lui Tiberiu. Ținută în frâu pentru un timp, superstiția mortală a erupt nu numai în Iudeea, originea acestui rău, ci și în orașul [Roma], unde toate lucrurile oribile și rușinoase se întâlnesc unul cu altul și câștigă adepți. De aceea, cei care au recunoscut că au aderat la creștinism au fost arestați, apoi, pe baza informațiilor date de ei, o mare mulțime a fost osândită, nu atât pentru crima de a fi pus foc, cât pentru ura față de rasa umană. Sfârșitului lor a fost adăugată derâderea: acoperiți cu piei de animale sălbatice, erau sfâșiați până la moarte de câini; sau erau crucificați, iar când ziua se termina li se dădea foc ca să servească în chip de torțe.” (Tacitus, Anale, cartea 15, cap 14) (http://ro.wikipedia.org/wiki/Isus cel_istoric)
Tacitus a descris perioada din timpul lui Iisus în „Annales” despre istoria Romei de la moartea lui Augustus până la moartea lui Nero. Și aici, istoricii au găsit mai multe referințe despre Hristos: „Christos (Christus), căpetenia de la care își luaseră numele, pe vremea împăratului Tiberius, fusese osândit (supplicio adfectus erat) de către procuratorul Pontius Pilatus. Credința lui dăunătoare, înăbușită pentru un moment, începu din nou să se răspândească, nu numai în Iudeea, locul de obârșie al acestui rău, ci chiar și în Roma, unde se revarsă de pretutindeni toate grozăviile și tot ce e condamnabil capătă faimă.” Suetonius, alt istoric roman, autorul biografiilor împăraților romani, între Iulius Caesar și Domitianus, afirmă printre altele în scrierea „Viața lui Claudius”, apărută în jurul anului 120 d.Hr.: „Claudius a alungat evreii din Roma din cauza neîntreruptelor răzmerițe la care erau ațâțați de Christ (impulsore Chresto).”
Un element important pentru studiu, al istoriei antice îl constituie și documentele (registre, consemnări) rămase din timpul guvernării Iudeii de către Pilat. Există, în acest sens, unele scrisori care vorbesc despre martirajul lui Hristos și despre rapoartele pe care le-a făcut Pilat către împăratul Tiberiu. Important ni se pare faptul că cercetătorii s-au oprit asupra figurii emblematice a lui Iisus, încercând să-L cunoască, chiar dacă fiecare Îi reconstituie portretul în chip diferit, în funcție de percepțiile și emoțiile epocii lor. Marcus Borg (teolog și profesor american, specialist în Noul Testament) Îl vede ca pe un revoluționar, „profet al schimbărilor sociale și mistic spiritual”; Constantin Brunner (psiholog și filosof german) ajunge chiar să-L venereze ca pe un geniu al psihologiei. ( Anale, 15, 44, apud Armand Puing, p. 53; Viața lui Claudius, p. 25, apud Armand Puing p.54; http://ro.wikipedia.org/wiki/Isus_cel_istoric; http://de.wikipedia.org/wiki)
KRISHNA ȘI HINDUISMUL
SEMNIFICAȚIA NUMELUI
KRISHNA este un cuvânt care își are etimologia în cuvântul sanscrit KRISHNA, însemnând „negru”. Reprezintă, de asemenea, numele unui fluviu binecunoscut al Indiei care izvorăște din munții Gații de Vest traversând Podișul Deccan și statele Kamataka și Andra Pradesh. (http://www.dictionare.edu.ro/definitie/krishn/758304) În mitologia vedică (poemul Mahabharata), Krishna este un foarte cunoscut erou, fiind considerat a opta reîncarnare a zeului Vișnu (parte a Trinității hinduse, cel care păstrează vie creația), despre care se spune că a venit pe lume pentru a lupta împotriva răului. Creația epică indiană transmite peste generații că tatăl lui Krishna este Vasudeva, regele Yadhava.
NAȘTEREA. SURSE ȘI DOCUMENTE DESPRE PERSOANA LUI KRISHNA (Numele acestui personaj se scrie diferit, în funcție de cărți sau autori: Krsna, Krishna, Krișna) O importantă inscripție de la Besnagar, de lângă Vidisha (Bhilsa), Madhya Pradesh, (sec II î.Hr.) se referă la o coloană însoțită de o figură de Garuda (vahana – emblemă sau munte, de Vishnu), ridicată în cinstea lui Vasudeva de către Indo – Ambasadorul grec al regelui Antialkidas din Taxila, Heliodor, care se numește «Bhagavata». „Deși în primele părți ale Mahabharatei, divinitatea lui Krishna pare a fi încă pusă la îndoială, personalitatea lui Vasudeva-Krishna a fost identificată în mod clar cu Vishnu, până la scrierea lui Bhagavadgita (Secolul I sau sec. II).” (https://en.wikipedia.org/wiki/ Vasudeva; https://www.britannica. com/topic/Vasudeva-Hindu-god)
După „Bhagavat Purana”, cântec indian, dintre cele mai vechi genuri ale literaturii indiene, Krișna a fost conceput la fel ca și Iisus, printr-un miracol. Este vorba despre uniunea spirituală a lui Vasudeva și prințesa Devaki. Surse legendare și ale tradiției hinduse spun că El s-a născut în regiunea Mathura (oraș istoric situat în Nordul Indiei), care era capitala yadavașilor, în comunitatea cărora trăiau Vasudeva și Devaki. Krișna a fost al optulea copil al acestora. Calculele astrologice care s-au făcut au stabilit data nașterii a fi 19 iulie 3228 î.Hr., iar anul morții 3102. (https://ro.wikipedia.org/wiki/Krishna)
Cele mai multe date despre prințul Krișna le avem din poemele sacre Mahabharata, Bhagavata Purana și Vishnu Purana, din tradițiile filosofiei și teologiei hinduse. Chiar dacă există și câteva diferențe între aceste surse, toate vorbesc despre încarnarea divină a eroului, despre o copilărie petrecută în munți, printre păstori, iar apoi despre maturitatea sa, despre învățăturile și minunile săvârșite. Dovezi ale închinării în fața lui Krișna ca zeu, există încă din secolul 4 î.Hr. în ipostaze precum Vasudeva, Bala Krișna, sau Gopala. „Adorarea lui Krishna ca svayam bhagavan sau Ființa Supremă, numit și Krishnaism, apare în perioada Evului Mediu în contextul mişcării bhakti. Din secolul 10 d.Hr., Krishna devine o figura centrală în cadrul artei și tradiției religioase unde regăsim devoțiunea față de diferite forme ale lui Krishna (…). Î
Începând cu anii 1960 cultul lui Krishna s-a răspândit și în Occident, în mare parte datorită International Society for Krishna Consciousness. (https://ro.wikipedia.org/wiki/Krishna)
MOISE ȘI IUDAISMUL
SEMNIFICAȚIA NUMELUI Moise este unul dintre cei mai mari întemeietori de religii, acela care a fost conducătorul poporului evreu în timpul ieșirii din țara Egiptului. După mărturiile sale lăsate în Vechiul Testament (Tora), preluate de Noul Testament, Moise este mijlocitorul dintre Dumnezeu și poporul ales al Israelului. El este cel căruia Dumnezeul părinților Avraam, Isaac și Iacov i s-a definit ca „CEL CE SUNT” și prin care a dat evreilor Legea, învățându-i cum să Îl slujească. Moise s-a născut în 1526 î.Hr. A crescut trei luni la părinții săi evrei, dar, deoarece faraonul dăduse o lege prin care toți copiii de parte bărbătească ai evreilor să fie omorâți, părinţii și sora lui l-au pus într-un paneraș de nuiele și l-au lăsat între trestiile Nilului. L-a găsit Hatshepsut, fiica faraonului Tutmes I, care l-a dus la palat și l-a crescut ca prinț al Egiptului. (Exod 2, 10). Primul nume al lui Moise se pare ca ar fi fost Hosarsif, ca fiu al prințesei. Unii spun că numele Moise este un cuvânt ebraic și că ebraica era înțeleasă de către egipteni. Cei mai mulți cercetători susțin însă că Moise este un nume egiptean, asemănător lui Mose «din Tutmos sau Athmose». Cassuto (A Commentary of a book of Exodus, p.20-1) afirmă că termenul însemnă în egipteană «fiu» sau «este născut» deși ca sunet «moseh» reprezintă un joc de cuvinte pe baza verbului ebraic «masâh», însemnând «a scoate».”(John.Valvurt, Roy B. Zuck, Comentariu al Vechului Testament, Arad, Fundația E.B. România și editura Multimedia, 2010, p.112).
„Din punct de vedere morfologic „Moseh” este un participiu activ care înseamnă «cel care scoate». În secolul al XIII-lea și al XIV-lea î.Hr. cuvântul egiptean «ms – copil», precum și formele conexe cum ar fi Ramose, «Re s-a născut» se pronunțau aproximativ «măse» și nu există niciun motiv de ordin filologic sau de altă natură ca mama adoptivă a lui Moise, de origine egipteancă, să nu fi putut asimila cuvântul semitic «masi» transformându-l în numele foarte obișnuit în limba ei, «măse, Moseh».” Și Mircea Eliade are explicații asemănătoare, considerând că numele este origine egipteană. Totuși evreii susțin că numele este de esență evreiască. „El este cunoscut la evrei ca Moșé Rabenu «Moise Învățătorul nostru» sau, mai rar, Moșé ben Amram, Moise, fiul lui Amram, și este, după tradiția lor religioasă, cel care a primit Legea divină (Tora) pe Muntele Sinai și fondatorul religiei evreilor – iudaismul. De aceea, această religie e uneori numită și mozaism, după Moise.” (https://ro.wikipedia.org/wiki/Moise)
SURSE ȘI DOCUMENTE DESPRE PERSOANA LUI MOISE Istoria Israelului, dar și documente din istoria Egiptului, adeveresc existența bărbatului Moise care avea un defect de vorbire și care îl avea ca frate pe Aaron și soră pe Miriam. Sunt două momente importante din viața lui Moise de care se leagă istoria religioasă a omenirii. Primul se referă la exodul poporului evreu din Egipt, care a avut loc în secolul XIII î.d. Hr.( Dicționar biblic, Oradea, Editura „Cartea creștină” 1995, p. 869. )
Al doilea este momentul REVELAȚIEI pe care Iahve i-a mijlocit-o lui Moise.
Patru sute de ani au trăit evreii în Egipt și, atâta timp cât faraonii l-au cunoscut pe evreul Iosif, (cel prin care au ajuns aici), ei au avut o viață îndestulătoare. Cu timpul, faraonii au uitat meritele primului evreu sosit în țara lor, precum și contribuția acestuia la bunăstarea țării,iar evreii au fost supuși la munci dintre cele mai grele, devenind sclavi. În timpul domniei lui Hatshepsut, femeia faraon despre care legendele spun că ar fi prima mare femeie din istoria omenirii, Moise a beneficiat de toate drepturile la curtea regală a Egiptului. Istoria arată că problemele lui Moise la curte au început în timpul faraonului Tutmes al III-lea, iar evreii sub conducerea lui Moise au părăsit ținuturile egiptene în timpul lui Amenhotep al II-lea, cunoscut sub denumirea de „faraonul Exodului”. „Astfel, Tutmes al III-lea a fost faraonul care a asuprit Israelul și Amenhotep al II-lea a fost faraonul Exodului.” Arheologi și istorici ai religiilor s-au străduit să separe evenimentele biblice de cele istorice, spre a reface cât mai veridică figura lui Moise. Iată ce spune Mircea Eliade: „Documentele extrabiblice au contribuit desigur la inserarea, cel puțin în parte, a «ieșirii» și a cuceririi Canaanului într-un context istoric. S-au propus de exemplu, date precise pentru ieșirea din Egipt, pe baza informațiilor privind situația militară și politică a anumitor faraoni aparținând Dinastiei a XIX-a; S-au identificat etapele pătrunderii în Canaan ținând cont de rezultatele săpăturilor, în primul rând a datei distrugerii anumitor cetăți canaaneene. Dar, multe dintre aceste corelații și concordanțe cronologice sunt încă controversate.” ( John.F. Walvoord, Roy B. Zuck, Op. cit., p. 108);( Eliade, Mircea, Op. cit., vol I, p. 186).
MUHAMMED SEMNIFICAȚIA NUMELUI
Muhammed este fondatorul islamului. Despre el, musulmanii susțin că a fost mesagerul lui Allah – Dumnezeu, pentru întregul neam omenesc.
Muhammed este tradus cu „cel demn de laudă”, numele provenind de la forma verbală „hammada – a lăuda, a slavi”.
LUMEA PENINSULEI ARABICE ÎNAINTE DE MUHAMMED
Peninsula Arabia se situează din punct de vedere geografic între continentele Africa și Asia, fiind și astăzi un ținut mai puțin cunoscut, în care predomină deșertul. Țările arabice erau locuite, în trecutul îndepărtat de nomazi, de care trecătorii ocazionali aveau teamă. Populația din aceste ținuturi era cunoscută sub denumirea de beduini (locuitori ai pustiului). Aceștia „trăiau ca nomazi în corturi de păr sau de pănură, mânând vitele lor din pășune în pășune, după cum era anotimpul pe teritoriul semințiilor lor. O parte mai mică s-a sălăşluit în orașe și purta negoț extins cu caravanele până la Siria, Iemen și limanul Persic. O oarecare întocmire politică sau conștiință națională nu se formase între ei.” (Silvestru Octavian Isopescul, Cuvânt înainte, Coranul, Chișinău, editura Cartier, 2005, p.10) Același Silvestru Octavian Isopescul arată, în analiza pe care o face acestor popoare, că erau stăpânite de „răzbunarea de sânge” născută, probabil, din dorința puternică de a-și apăra onoarea cu orice preț. Ca un element interesant, Isopescul spune că, încă din vremurile acelea, femeia era tratată de către bărbat în mod inferior și că, la naștere, „fiii erau întâmpinați ca binecuvântare, iar fiicele ca blestem, așa încât acestea din urmă, adesea se îngropau de vii.” (Coranul, Chișinău, editura Cartier, 2005, p. 10). După limba lor, popoarele arabe aparțineau familiei de popoare semitice și mai târziu, prin învățătura lui Muhammed au ajuns să concluzioneze că se trag din Ismael, fiul pe care Avraam l-a avut cu o roabă egipteancă, dar pe care îl consideră „ales al lui Dumnezeu” înaintea lui Isaac. Phillipe Gaudin descrie în cartea „Marile Religii” Arabia preislamică drept o populație războinică, „cu o structură tribală alcătuită din familii, clanuri, și triburi.”( Gaudin, Phillipe, Marile religii, București, editura Orizonturi, p.129)
Un aspect deosebit, scos în evidență de cercetătorul francez ține de etica acestor neamuri. Astfel, bărbatul era gata să moară pentru onoarea familiei și a tribului. Din punct de vedere economic, triburile nomade se ocupau cu creșterea vitelor mici (capre și oi). Dintre animale, cămila era cel mai prețuit și de aceea toate lucrurile din orizontul lor erau evaluate, având ca etalon cămila. Arabii se ocupau și în vremurile străvechi, cu negoțul, mergând cu mărfuri până în orașul Mekka. Din punct de vedere religios, populația era politeistă. „Cât privește aspectul religios în Arabia preislamică, exista un cult dominant și mai multe religii minoritare. Cultul dominant se baza pe adorarea unor divinități precum Hubal, Al lat, Manat, Isaf…” (Ibidem, p. 132).
Aceasta era lumea arabică dinainte de apariția lui Muhammed: o lume a haosului, fără o etică de gândire și comportament unitară, o populație cu o existență dezorganizată.
Istoricii religiilor, cercetătorii acestei lumi consideră, în unani[1]mitate, că Muhammed a avut un rol fundamental în unificarea popoarelor arabe, în organizarea și în unirea lor sub învățătura Coranului.
SURSE ȘI DOCUMENTE DESPRE PERSOANA LUI MUHAMMED
Dintre toți întemeietorii de religii, datele despre Muhammed, sunt cele mai multe și ele coincid cu privire la principalele activității ale vieții sale. Istoricii, analiștii au fost toți de acord că Muhammed s-a născut la 20 Aprilie în anul 570 sau 571, „anul elefanților” numit așa datorită bătăliei de la Abissynia împotriva orașului Mekka, când oștirea cuceritorilor era formată din elefanți. Datele existenței lui Muhammed sunt, de asemenea, cât se poate de exacte, fiind legate de cele mai importante orașe ale Peninsulei Arabe, Mekka și Medina, dar și de luptele purtate de Muhammed pentru întemeierea islamului
(VA URMA)
Voichița T Macovei
