100 de ani de prostie în oraşul care a avut o menire istorică şi un destin cultural (V) Reportaj virtual printr-un parc ce promovează kitsch-ul – Editorial de Ovidiu Balint

Tocmai îl umileam pe Mayweather, prin eschivele pe care le făceam printre subiectele cu referire la pandemia de coronavirus, când trosc pe retină cu o postare pe facebook: un amic lăuda montarea unui pişorcos din bronz (cred!, n.r.) în buricul Aradului, într-un parc nou amenajat.


Primul gând a fost la introducerea „operei de artă” în galeria grozăviilor care murdăresc imaginea oraşului, fiind plătite şi montate prin te-miri-ce locuri publice de către diversele administraţii locale perindate pe la tortul bugetului arădean. Adică în aceeaşi categorie cu bustul de fetiţă al lui Eminescu din faţa Poliţiei, cu urangutanul în redingotă ce are pretenţia de a-l reprezenta pe Goldiş, cu sula din faţa Primăriei ce are pretenţia de a comemora eroii Revoluţiei din 1989, şi nu în ultimul rând cu arcul de triumf pe sub care nu se poate trece din Parcul Reconcilierii, dar şi cu multe altele.
Însă, văzând mai multe fotografii actuale din noul parc, m-au năpădit amintirile şi indignările faţă de cei care au denigrat ani de-a rândul personalităţile culturale arădene.

De pildă, mi-am amintit că arhitectul Miloş Cristea îmi povestea despre bucuria lui când s-a hotărât amplasarea a trei opere de artă contemporană chiar în faţa celui mai iubit proiect al lui, Hotelul Astoria, azi Continental.

Ceea ce s-a întâmplat cu amenajarea spaţiului din faţa hotelului, botezat de oficialităţi drept parc, mi-a provocat alte amintiri despre cel al cărui nume îl va purta verdeaţa umplută cu kitsch şi cu ciment: Bujor Buda. L-aş întreba ce părere are. Cu siguranţă ar zâmbi, cel puţin, ironic. L-am cunoscut încă de pe vremea primei televiziuni particulare din România, Intersatul din Arad (care a puiat actualul Digi TV). Bujor iubea enorm oraşul, iar din această apropiere pasională a făcut o preocupare pe care a servit-o cu entuziasm până în ultima clipă a vieţii lui. Nu era un profesionist al artelor, însă a coagulat în jurul său destui profesionişti care să-i hrănească pasiunea.


Toate astea sunt, totuşi, mai aproape de memoria minimă colectivă a arădenilor. Parcul din faţa hotelului Continental are o istorie mult mai lungă şi mult mai frumoasă decât minusculul falus al băieţelului vopsit în negru, ca un cal funebru, vorba lui Nichita Stănescu. Şi, pe cine să întreb despre aceste istorii arădene dacă nu pe una dintre cele mai importante personalităţi culturale pe care o cunosc? Ovidiu Cornea, adică! Fost director al Teatrului arădean, fondatorul Festivalului de Teatru Clasic de la Arad, unul dintre fondatorii Clubului Rotary din Arad, ocupant al unor funcţii de conducere în domeniul culturii încă din anii 60’ ai secolului trecut şi, poate cel mai important, salvatorul unor importante edificii şi monumente istorice şi culturale din Arad. Voi reveni într-un alt articol.

Acum doar despre zona verde din faţa hotelului Continental.

Fiindcă pentru un parc ar trebui alte condiţii îndeplinite, care încep cu o toaletă publică şi se încheie cu izolarea de artere de circulaţie.
Cele trei sculpturi din faţa hotelului, pe care ce-i drept le-au curăţat (nu ştiu dacă şi metodele folosite au fost pentru protejarea lor, sau s-a lucrat ca la Târgu Jiu, la monumentele lui Brâncuşi), au fost motivele pentru care l-am apelat telefonic pe Ovidiu Cornea.
Proiectul care a dus la realizarea acestor sculpturi a fost mai vechi. După incendiul din anii 50’, care a mistuit clădirea Teatrului de Stat din Arad, arhitectul Miloş Cristea a regândit întregul interior, printre altele mutând foaierul cu faţa spre bulevardul Revoluţiei, iar deasupra intrării a proiectat un fronton neoclasic, sprijinit pe coloane, cu sculpturi realizate de artistul plastic Ioan Tolan.
Miloş Cristea a mers mai departe cu ideea urbanistică şi a vrut să se realizeze o alee cu sculpturi, până la Piaţa Primăriei, pe mijlocul bulevardului (actual al Revoluţiei). Au şi fost găsiţi artiştii: Iulia Oniţă (care sculptase Monumentul Ostaşului Român de la Oradea), V. Gheorghiţă (un tânăr artist plastic pe atunci, foarte talentat) şi Geta Caragiu (o altă tânără talentată, sora marelui actor de mai târziu Toma Caragiu). Ideea lor şi a arhitectului Miloş Cristea mergea spre reprezentarea sculpturală a unor muze ale artei. De cea a Muzicii, cea a Poeziei şi de cea a Dansului.


La Bucureşti s-au dus Miloş Cristea şi Ovidiu Cornea. Prezentarea machetelor viitoarelor sculpturi le-a făcut-o celebrul critic şi istoric de artă Ion Frunzetti. Însă arădenii noştri au rămas puţin dezamăgiţi, pentru că operele de artă, incontestabile ca valoare, nu respectau linia clasică a bulevardului şi nu se legau nici cu frontonul Teatrului, realizat în stil neoclasic. Comisia ministerială voia să treacă rapid aprobarea lucrărilor, dar Ovidiu Cornea a avut curajul să spună că nu se încadrează în arhitectura clasică a zonei. Jurnalistul şi criticul Petru Comarnescu a fost cel care i-a luat apărarea lui Ovidiu Cornea, ajungându-se la concluzia că vor fi amplasate tot pe bulevard, dar în faţa viitorului Hotel Astoria, ce urma să fie inaugurat, fiindcă se încadrau în viitorul spaţiu urbanistic modern.


Un politruc al partidului comunist a propus ca machetele să fie puse în vitrină, ca să voteze muncitorii arădeni dacă să fie amplasate sau nu. O altă mare personalitate a vremii, sculptorul Vida Geza, vicepreşedintele Uniunii Artiştilor Plastici din România de atunci, dimpreună cu nu mai puţin celebrul artist plastic (originar din Bihor, dar locuitor al Aradului) Sever Frenţiu, cel care avea să devină şeful Masoneriei româneşti l-au sprijinit în demersuri pe Ovidiu Cornea pentru ca acele trei sculpturi să fie amplasate în faţa Hotelului Astoria. Primul arădean fericit era Miloş Cristea, pentru că proiectul hotelului său (premiat apoi) se întregea cu trei opere de artă modernă de mare valoare artistică.

Totul se întâmpla prin 1968-1969. În 1970 s-au montat machetele, iar sculpturile s-au montat câţiva ani mai târziu.


A fost prea lungă povestea? Fac un rezumat: Ovidiu Cornea, Miloş Cristea, Iulia Oniţă, V. Gheorghiţă, Geta Caragiu, Ion Frunzetti, Petru Comarnescu, Vida Geza şi Sever Frenţiu s-au zbătut pentru ca trei sculpturi de mare valoare artistică să fie amplasate în Arad, reuşind să convingă chiar autorităţile comuniste de necesitatea urbanistică a acestora (întrebaţi netul despre aceste personalităţi enumerate). Şi vine unul, sau mai mulţi, neica-nimeni să pună un pişorcos din bronz, sau din ceva metal vopsit în negru, chiar în faţa lor, după 50 de ani!


Totuşi, am avut răbdarea să privesc minunea kitcsh-ului arădean cu atenţia ardeleanului venit în târg, la cumpărături. Aşa am observat că minusculul falus îşi propune să elimine apă potabilă, probabil, piticul voinic fiind proţăpit pe un soclu îmbrăcat în faianţă (sau gresie de baie). Ce-i drept l-aş fi dat cu capul de soclu pe meseriaşul care mi-a pus mie faianţa acasă, ca să vadă cum se potrivesc plăcile. Dar, el nu-i artist, şi nici urbanist.

Ce pretenţii să am? Deci, bronz cocoţat pe faianţă?

Privind mai jos în fotografie am observat că pruncul din bronz vopsit, care se pişă pe faianţă, stă în mijlocul unei viitoare fântâni, cu borduri înalte din marmură. Cred că e marmură de Moneasa, după culoare şi structură. Iar în faţa micului perete din marmură al fântânii pişorcoase, se aşterne alene un trotuar din dale de beton! Superb! Patru materiale care se întâlnesc, poate, în magazinele de bricolaj! Kitcsh-ul este împlinit prin amplasarea minunii tocmai în parcul care poartă numele unui arădean, Bujor Buda,care se lupta pentru păstrarea şi valorificarea monumentelor istorice şi a valorilor artistice ale oraşului cu administraţia locală care le batjocoreşte acum.


Nu vă mai spun cine se laudă cu realizarea, dar vă pot spune că sunt membri locali ai masoneriei. Am scris cu „m” mic pentru a păstra proporţiile cu înaintaşii lor.
Închei într-o notă tristă, sintetizată în opinia lui Ovidiu Cornea: „Cele trei sculpturi sunt printre puţinele lucrări de artă valoroase din Arad. Nu pot să nu mă întreb, însă, de ce să te apuci să bagi bani într-un parc nou când tu nu eşti în stare să pui înapoi pe soclu un bust al unei mari personalităţi locale şi naţionale româneşti, Ioan Rusu Şirianu, de pe aleea busturilor gândită tot de arhitectul Miloş Cristea? Nici acuma nu e terminat squarul acela de lângă Palatul Cultural! Era prevăzut acolo un ochi de apă… Doamne, ce frumos ar fi fost!”


Mi-a mai promis că va publica povestea, cu toate întâmplările ei, unele chiar hazlii.
Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am mai scris o pagină despre istoria prostiei în Arad. Povestea financiară a parcului e şi mai faină. Şi nu e cu proşti. Dar e şi mai lungă.

Ovidiu Balint

1 COMENTARIU

  1. Știind cine bate săptămânal drumul Arad-Bruxelles (unde e celebră statuia unui pișboy – Manneken Pis), e lesne să ne imaginăm a cui a fost ideea kitsch-ului. Cum dracu’ de maculează ăsta tot ce se face frumos în Arad?

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here