Democrația – o mare păcăleală – Editorial de Ioan Iercan

În limba greacă democrație înseamnă puterea poporului: demos „popor”, cratos „putere”.

          Democrația a început la Atena cu Solon și s-a definitivat ca mod de a conduce societatea în vremea lui Pericle.

          Numai că, încă de la început, democrația a șchiopătat serios. Din popor nu făceau parte femeile, sclavii, cetățenii străini, tinerii până la o anumită vârstă. Așa că unii erau mai popor ca alții. De ce s-o fi numit puterea poporului când, de fapt, nu era deloc puterea poporului?

          De-a lungul istoriei s-au mai încercat diverse tipuri de democrație, ba directă (participativă sau deliberativă), ba reprezentativă, ba de tip referendum ș.a.m.d. Dar niciodată democrația nu a fost puterea poporului.

          Nici astăzi nu este altfel. Democrația reprezentativă, cea care se practică deobicei în prezent, presupune că poporul deține puterea prin reprezentanții săi. Iar acești reprezentanți se aleg prin vot popular. Și, astfel, chipurile, puterea este în mâna poporului.

          Crede cineva această gogomănie? Crede. Își închipuie cineva că, după ce și-a dat votul cuiva, el deține puterea? Crede poporul că puterea este a lui? Pentru că, asta înseamnă democrație: puterea poporului.

          Or fi câțiva habarniști, analfabeți politic și proști care cred că cei pe care i-au ales le vor mulțumi pentru vot și o să le aducă tot binele posibil pe tavă la ei acasă și va fi belșug în țară. Numai că lucrurile stau cu totul altfel.

          Ca să ajungă la voturile mulțimii politicienii au înființat partide. Partidele sunt cele care reprezintă poporul. Fiecare partid cu promisiunile lui, iar dumnealui, poporul alege partidul care crede că-i va oferi o viață mai bună.

          Partidele, la rândul lor, trebuie să prezinte oamenilor ceva concret, niște personaje care să iasă în fața mulțimii și să-i spună cu subiect și predicat ce mari minuni vor face ei dacă vor primi votul și, pe cale de consecință, puterea, de la popor.

          Așadar, poporul dă puterea sa unor oameni care vor prelua puterea de la popor și, chipurile, o vor folosi pentru binele celor de la care au primit-o. Și uite așa izvorăște democrația: de la popor.  Frumos, nu-i așa? Poporul conduce așadar prin reprezentanții săi, asta fiind formula (minciuna) propagandei.

          Ceea ce se întâmplă astăzi în lume contrazice flagrant și perepetuu amăgeala cu puterea poporului. Poporul nu are nicio putere. Iar votul popular nu înseamnă putere. Pentru că puterea poporului dispare după momentul care s-a consumat în cabina de vot. Cine mai bagă poporul în seamă când ajunge la putere? Cei aleși, având putere, își urmăresc interesele personale sau de partid (că doar datorită partidului au ajuns la putere) și uită rapid de popor. Ca să nu se compromită de tot, aleșii mai aruncă câte o ciozvârtă și poporului ca să mențină păcăleala și pentru alegerile viitoare. Iar poporul va merge la vot și data viitoare și va face ce a făcut și până acuma.

          De ce se întâmplă această păcăleală mereu și mereu? Răspunsul e simplu: pentru că nu există popor, există doar populație. Poporul se definește prin câteva trăsături bine condurate, printre ele și conștiința puterii sale reale, în timp ce populația este o masă amorfă, nedefinită și dezbinată.

          Când populația va deveni popor, lucrurile se vor schimba și poate că atunci se va putea vorbi și despre democrație. Pentru a se întâmpla așa ceva e nevoie însă de EDUCAȚIE. Doar când oamenii vor fi educați să înțeleagă în mod conștient ce putere au, atunci se va ajunge la forme democratice de conducere a societății umane. Doar atunci democrația își va justifica denumirea. Până atunci însă, democrația băltește în minciună coafată de către adevărații deținători ai puterii, pentru că aceștia au pe cine să prostească.

          Și uite așa istoria se desfășoară din democrație în democrație spre ”victoria” finală!

Iercan Ioan

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here